În preambulul acestui document au fost proclamate „supremația, independența, completitudinea și indivizibilitatea puterii Republicii pe teritoriul său, independența și egalitatea drepturilor în relațiile externe”.
Doar Rada Supremă putea vorbi în numele poporului ucrainean. Teritoriul Ucrainei, în limitele sale existente, a fost declarat inviolabil. De asemenea, a fost subliniat dreptul exclusiv al poporului ucrainean de a deține, utiliza și de a dispune de patrimoniul național al Ucrainei.
Rada Supremă, de asemenea, a proclamat dreptul țării la forțele sale armate, la trupele interne și la corpurile de securitate ale statului. Ucraina s-a angajat să nu prolifereze, să fabrice sau să construiască arme nucleare. Viitoarea politică externă a Ucrainei, definită prin Declarație, a fost considerată ca fiind neutră, sarcina sa principală a fost de a asigura interesele naționale ale Ucrainei. De fapt, Declarația a creat baza legislației republicane, independente de legislația unională.
Cu toate acestea, documentul adoptat nu a primit statutul de act constituțional. Republica Sovietică Socialistă Ucraineană a rămas o parte a URSS, prin urmare organizațiile internaționale și țările lumii nu au recunoscut independența statului. Declarația privind suveranitatea de stat a Ucrainei a devenit baza „Actului de proclamare a independenței Ucrainei” adoptat de Rada Supremă la 24 august 1991.
